"Nu merg niciodata pe o carare batatorita, merg pe unde nu exista urme si las o cale." - Ralph Waldo Emerson
La un moment dat in viata, apare un firicel de lumina, un
strop de constiinta, cand, realizezi ca nu mai poti face aceleasi lucruri
monotone again and again. Realizezi ca ceea ce faceai ii multumea doar pe
parinti, profesori, prieteni ori popa. Realizezi la un moment dat
ca esti un suflet plapand, gingas si suav, blindat intr-o carcasa de zombie,
care este alcatuita din multe straturi ca politica, religie, educatie, cultura,
standarde, legi, mass-media, razboaie, tratate, bani, boli, dependente, frica,
respect etetstera.
Acela este momentul cand te opresti din mersul la pas “ca
toata lumea”. Realizezi ca tu ai cu totul un alt vis, o alta destinatie.
Realizezi ca continuand sa faci ce faceai ar insemna sa ignori galagia monotoniei cu care ti-ai infasurat sufletul, facandu-l rob altor robi, lumea
din jurul tau, celelalte suflete care ca tine, sunt inlantuite. Realizezi ca
esti mai mult ca fricile tale, mai mult ca durerile tale, mai mult ca lipsurile
ori datoriile tale. Realizezi ca tu esti o alta faptura ca si celelalte care
poarta un dragon, un geniu, un dumnezeu in sufletul care viata la asezat in
fiecare faptura din acest univers, de la cele mai mici si banale componente ale
universului, atomii, pana la cele mai complexe comete ori pulsari din univers.
Realizezi ca viata a investit in tine la fel de mult ca si in prapaditu’ ala de
drogat care respira in pungi tot felul de substante care mai de care mai
ametitoare, numai ca sa isi amorteasca mintea si sa o forteze sa uite de necazuri.
Realizezi ca diferenta dintre acel drogat si tine este doar liberul arbitru pe
care fiecare il foloseste dupa propria-i imaginatie.
Acela este momentul cand in mintea ta rasare o lacrima
gingasa de lumina, este visul tau. Pasiunea si menirea cu care te-ai “trezit”
in aceasta lume dupa o pregatire minutioasa de vreo noua luni. Si te-ai oprit.
Acum privesti cu ochii inlacrimati in jos, privesti podeaua foarte fin slefuita pe
care merge toata lumea, unde realizezi ca te-ai inselat atat timp. Realizezi cat
de ignorant ai putut fi la gemetele sufletului tau. Lumea te vede, ea merge fara
nepasare inainte. E confort sub talpa piciorului, atunci e bine. Isi zic in
mintea (colectiva) lor, sa oprit putin sa se odihneasca, dar va porni indata ce
se va simti mai bine. Dar tu ramai si mai mult lipit de acea autostrada de
marmura. In stralucirea ei, dincolo de fata pompos fardata iti vezi sufletul
mutilat, ii vezi ranile si durerea pe care numai tu i-ai provocato. Te simti
vinovat, ba foarte vinovat. Si in timp ce privesti hipnotizat la fata mutilata
a sufletului tau, te gandesti ca nu mai ai nicio sansa. Ca nu merita sa
traiesti. Ca esti vrednic de scaunul electric. Si pe fondul acestei diabolice
simfonii, apare el, cornutul. Poarta o masca de inger. Si iti zambeste. Iti
spune cat de minunat arati. Apoi te cheama la el. Sinucide-te, nu fi prost sa
mai suporti chinul remuscarilor. Lasa autostrada sari peste pod. Slujitorii mei te vor duce la odihna. Si iti face cu ochiul intr-un mod
dezgustator, manipulatoriu. Iar apoi, stai in cumpana, ce sa alegi? Incet iti
ridici ochii si privesti peste multimea behaind din toate incheieturile. Spre surprinderea ta vezi ce pana atunci nu vedeai. O portiune a autostrazii de
marmura lucie, este in lucru. Este zgromturoasa si arata ca naiba. Si mai vezi
o mana de oameni ici colo care inainteaza in directia opusa. Inainteaza greu, dar zambetul angelic de pe chipurile lor te
cucereste ca un snop de vraji. Si dintr-o data sufletul tau tresalta ca fiind
parca electrocutat. Te trezesti parca dintr-un vis fara culori si parfum de folri, si
realizezi ca acel zambet iti apartinea candva, zambetul libertatii. Si te trezesti strigand in gura mare, vreau sa am visul meu! Iar deodata toti se
opresc, si isi atintesc privirile spre tine. Apoi, cativa din spatele tau crezand
ca glumesti, incep sa te bruscheaze. Porneste la drum baiete! Ne indreptam inspre nicaieri, nu avem timp de pierdut. Visele sunt pentru
copii. Aici, in lume, trebuie sa fi cu
picioarele pe pamant altfel nu rezisti. Spatienii in spatiu cu ei. Dar,
privesti peste multime si vezi ici colo cate un biet batranel, cate un copil plapand
care in ciuda fricilor si a confortului au indraznit sa isi schimbe directia
pasilor. Si se indreapta cu greu spre banda in lucru a autostrazii, tinand la
piept cea mai de pret comoara a unei fiinte din acest univers, propriul sau
vis.
Realizezi atunci ca nu esti singur, si mai realizezi ca iti
doresti din toata inima sa ai visul tau. Si atunci strigi din nou: Eu de astazi
chiar vreau sa am visul meu! Iar acum cei ce iti erau fratii si prietenii tai,
s-au transformat in zombii. Isi arata coltii si cearcanele cu negru conturate,
iar ochii lor rosii ascund un suflet mutilat. Si-au pus in plan cu orice pret
sa te opreasca. Vor sa nu te piarda. Asta ar insemna sa se insele in privinta a
toate bibliotecile de predici ce ti le-au predicat pana acum. Dar cu cat intaratarea
lor este si mai mare, cu atat tu iti doresti si mai mult, sa ajungi sa ai
propriul tau vis. In cele din urma toti te abandoneaza. E
tacnit isi spun. Lasa ca o sa revina el la vorbele noastre. Si apoi incepe
adevarata calatorie. Realizezi ca nu este usor, si ca fricile ca niste gaste, ciogolesc
incet incet din visul tau. Si mai vad si prietenii tai asta luandu-te la bani
marunti. Si incet incet cazi sub povara fricilor. Bezna prin care vrei sa mergi
este deasa. Sa terminat hrana si resursele iar tenisii sau rupt. Si cazi ca o
placinta in praful din drumul de tara. Trecatorii isi bat joc de tine. Copitele
cailor lasa urme adanci pe spinarea ta. Prietenii te impart la rasete intre
cateva halbe de bere. Fraieru’ a crezut ca va cuceri lumea sau ca va ajunge nu
stiu ce savant cu paru ciufulit. Si in timp ce stai acolo acoperit de praf fara
nicio vlaga. In tine renaste din nou acel zambet al libertatii. Izvoarele secate ale
lacrimilor incep din nou sa curga, si iti doresti din nou acel sentiment maret
de om cu vis. Si faci prima miscare, iti gravezi in minte ca nu-ti vei mai
abandona niciodata visul. Si cu ultimele puteri, iti ridici trupul sleit de
puteri, si plangand strigi din nou: Eu de astazi promit sa nu imi mai abandonez
niciodata visul. Prietenii din carciuma privesc stufefiati cum inviaza mortul. Si avand acest tel in minte,
incepi sa faci primii pasi. Si pe urma iti recapeti fortele si incepi sa mergi
mai repede; pe urma incepi sa alergi. Si in cele din urma, dupa multa truda
amestecata cu pasiune, in final ajungi sa zambesti alaturi de cei cativa ingeri
care au indraznit sa calce peste toate stafiile care au vrut sa ii opreasca sa
isi atinga visul. Esti plin de bucurie, si realizezi cat de adanc ai fost
infiletat in pestera ignorantei. Plangi, plangi de fericire iar prietenii care
odinoara te huleau, acum te iubesc, te apreciaza, te venereaza. Si totul a
devenit mult mai bine ca mai inainte. Ba chiar foarte bine. Acum sti ca poti
avea orice vis iti doresti si ca sta doar in puterea ta sa il faci sa lumineze
precum o stea. Si asta inseamna libertate. Libertate de a visa, de a visa orice
vis iti doresti. Fiindca totul se reduce in acest univers la verbul a visa.
Atomii viseaza sa se “uneasca” in stoluri si sa ia diverse forme. Soarele
viseaza zi de zi sa mai incalzeasca inca o data trupurile noastre. Pasarile
viseaza sa calatoreasca prin toate
ungherele pamantului. Oamenii viseaza sa ajunga in rai si sa fie fericiti.
Realizezi atunci ca asa cum ai reusit tu, pot reusi si
prietenii, fratii ori vecinii tai. Si plin de pasiune incepi sa le predici
despre esecurile si succesele tale sperand din toata inima ca te vor imbratisa
si iti vor multumi pentru diamantele ce le oferi fara nimic la schimb. Dar,
toti se uita lung la tine. Nu vorbeste nimeni nimic decat prin priviri. Si
incet unul cate unul parasesc biserica iar tu ramai singur in cele din urma cu
altarul. Si esti socat. Cu ce am gresit, te intrebi? Iar o voce minunata iti
spune: oamenilor nu le place sa le spui ca si ei pot face sau ajunge unde ai
ajuns tu; ei cred ca tu ai avut noroc sau ai puteri supraomenesti de aceea ai
reusit. Si le place sa se consoleze cu acest fapt. E nasol sa parasesti cuibul
confortabil si plin de pene, pentru rachitile din poiana. Nu iti amintesti ca
si tu erai la fel? Fiecare are momentul sau cand va decide sa paraseasca
confortul si sa se aventureze spre propriul vis.
